Florinel cel Ager și balaurelul cu coada de jar

Pentru părinți: povestea e pentru copii de 6–12 ani și se citește cel mai bine cu voce tare, cu pauze la ghicitori. Pornește de la o legendă auzită în copilărie, de la bunici, pe dealurile Scundului, și e spusă în felul lui François Rabelais, scriitorul francez al veseliei: cu liste lungi, cifre caraghioase și învățați citați cu mare pompă. Ce e adevărat despre șerpi, albine, foc și licurici găsiți în post-scriptumul de la final.

Prolog

în care povestitorul arată de unde are povestea și de ce trebuie ascultată cu urechile ciulite

Mieux est de ris que de larmes escripre,
Pour ce que rire est le propre de l’homme.

— François Rabelais, „Gargantua”, 1534

„Mai bine să scrii despre râs decât despre lacrimi, căci râsul e ce-l face pe om să fie om.”

Prea iluștri ascultători mici, culegători de mure și rupători de genunchi la pantaloni, și voi, bunici prea înțelepți, care spuneați povești pe prispă înainte să fie inventată lumina electrică — apropiați-vă, puneți-vă pernele unde vă e mai moale și ciuliți urechile, că vă spun o întâmplare petrecută cu adevărat pe dealurile Scundului, în județul Vâlcea, în țara Oltului, acolo unde prunele sunt mai dulci decât oriunde și oile mai deștepte decât în alte părți.

De unde o știu? O să vă spun cinstit, ca la judecată. Mi-au spus-o bunicii mei, într-o seară de vară, pe prispă, cu o strachină de mure între noi. Bunicii o știau de la bunicii lor, care o știau de la o babă din Crângu, care o știa de la un cioban din Avrămești, care o știa chiar de la oaia Bălana, care fusese de față. Iar oaia Bălana, toată lumea știe, n-a mințit în viața ei decât o dată, când a zis că n-a mâncat ea varza din grădina vecinului, dar aia nu se pune.

Așadar, ascultați. Și dacă vă vine să râdeți, râdeți, că pentru asta e povestea. Un învățat francez de demult, pe nume François Rabelais, care era și doctor, și călugăr, și scriitor, și mare prieten al mesei îmbelșugate, a scris acum aproape cinci sute de ani că e mai bine să scrii despre râs decât despre lacrimi. Eu îi dau dreptate, cu o singură completare de la mine: râsul e al omului, dar istețimea e a celui care ascultă până la capăt.

Capitolul întâi

despre neamul lui Florinel, cum a ajuns să i se zică „cel Ager” și ce avea în traistă în ziua cu pricina

Pe vremea aceea — o vreme atât de veche încât găinile încă făceau ouă pătrate, dar numai duminica — trăia la Scundu un băiat pe nume Florinel. Avea nouă ani și trei sferturi, cum ținea el să precizeze, fiindcă sfertul acela din urmă îl câștigase cu mare greutate. Stătea cu bunicii, Moș Ilie și Baba Ana, într-o casă cu prispă albastră, cu un nuc în curte și cu șaptesprezece știubeie de albine înșirate lângă gard ca niște soldați cu căciuli de coajă.

Moș Ilie era stupar, și nu un stupar oarecare, ci cel mai vestit stupar de la Scundu până la Drăgășani, un om care vorbea cu albinele pe numele mic și căruia albinele îi răspundeau, cum zicea el, „în bâzâit curat”. Baba Ana făcea cele mai bune turte cu jumări din toată Oltenia de sub munte și avea o vorbă pentru orice: „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”, „Graba strică treaba” și, mai ales, „Focul e slugă bună, dar stăpân rău”. Pe asta din urmă o spunea de câte ori Florinel se apropia de sobă, adică de vreo nouăsprezece ori pe zi.

Cât despre porecla lui, iată cum s-a întâmplat. Când avea cinci ani, Babei Ana îi căzu inelul de nuntă în fântână. Toți bărbații din vale veniră cu găleți, cu cârlige și cu păreri, și toți plecară fără inel, dar cu păreri și mai multe. Florinel, în schimb, luă un ac mare de cojoc, îl îndoi, îl lipi cu o bucată de ceară de albine de o sfoară lungă, îl lăsă în fântână și, după trei încercări și un strănut, scoase inelul lipit de ceară ca o muscă de miere.

Satul se adună atunci la sfat, sub nucul cel mare, ca să-i găsească băiatului un nume pe măsură. S-au propus, în ordine: Florinel cel Deștept, care era prea simplu; Florinel cel Șmecher, care era prea urât; Florinel cel Iscusit, care era prea lung; Florinel cel Dibaci, care era prea boieresc; Florinel cel cu Ceară, care era prea lipicios; Florinel cel din Fântână, care era prea ud; și Florinel cel Unde-e-Inelul, care era prea întrebător. La urmă, cea mai bătrână femeie din Scundu, care nu mai vorbise de la Paști, deschise gura și zise două cuvinte, adică exact câte trebuiau: „Cel Ager!”. Și așa i-a rămas: Florinel cel Ager.

În ziua cu pricina — era la mijlocul lui septembrie, aproape de Ziua Crucii, când, spun bătrânii, șerpii se strâng să facă mărgeaua înainte de a intra în pământ pentru iarnă — Moș Ilie îl trimise pe Florinel cu oile la păscut pe dealurile dinspre Crângu. Baba Ana îi umplu traista, iar eu, ca povestitor cinstit, sunt dator să vă spun exact ce era în ea, fiindcă un erou fără merinde e ca un fluier fără găuri: o turtă cu jumări cât roata unei roabe; o bucată de brânză de burduf care mirosea atât de tare încât muștele cădeau amețite la trei pași; trei ouă fierte, dintre care unul avea două gălbenușuri și era foarte mândru de asta; două cepe roșii; un castravete murat; o mână de nuci; un măr pătul; o ploscă de lemn cu apă rece de la fântâna din vale; o praștie, pentru ciori, dar numai de speriat; un fluier de soc cu cinci găuri, a șasea fiind făcută de un cari care voia și el să cânte; o sfoară de trei coți; și amnarul cu cremene al bunicului, pe care Florinel îl primise cu o poruncă scurtă: „Numai la mare nevoie, și numai cu mintea la tine”.

Mai avea în mână bâta de alun, lungă cât el și încă o palmă, pe care i-o cioplise bunicul. Bătrânii spun că alunul e lemnul de care se tem șerpii; Florinel nu știa dacă e adevărat, dar bâta era bună de sprijin la urcuș și de arătat norii. Și-l mai avea cu el pe Lăbuș, un câine cu o ureche în sus și una în jos, cel mai deștept câine din Vâlcea, după propria lui părere.

Capitolul al doilea

despre oile lui Florinel, despre cele patruzeci și patru de jocuri pe care le-a jucat până la asfințit și cum s-a oprit din joc

Oile erau douăsprezece, și vi le prezint cu numele, cum se cuvine: Bălana, care era șefa; Laia, cea cu fața neagră; Oacheșa; Bucălaia, cu obrajii negri; Cornuta, care n-avea coarne, și Ciuta, care avea, fiindcă la botez se încurcaseră; Codălbina; Brumărica; Mioara cea tânără; Frumușica, care se uita în fiecare baltă; Pițigoaica, ce behăia subțire; și Moș Berbece, singurul bărbat din turmă, care se purta ca un primar.

Și cât pășteau oile, Florinel se juca, fiindcă a păzi oile și a te juca e, pentru un ciobănaș, cam același lucru, dar cu ochii în patru. Iată jocurile, în ordinea în care le-a jucat: de-a mijoarca, cu Lăbuș; de-a baba-oarba, cu Bălana, care trișa; de-a leapșa, cu propria umbră; de-a țurca; de-a arșicele; de-a piatra-n baltă; de-a podul de piatră; de-a statuile, cu Moș Berbece, care câștiga mereu, fiindcă nu se mișca oricum; de-a ecoul, strigând „Flo-ri-nel!” și așteptând să-i răspundă dealul; de-a numărat norii; de-a numărat oile — unsprezece, douăsprezece, iar unsprezece, fiindcă Frumușica se tot ducea să se uite în baltă; de-a vorbitul cu ciorile; de-a morarul; de-a haiducii și potera; de-a regele muștelor; de-a cine-strănută-mai-tare; de-a fluieratul pe frunză; de-a căutatul trifoiului cu patru foi; de-a săritul peste pârâu și de-a căzutul în pârâu; de-a uscatul pantalonilor la soare; și încă vreo douăzeci și patru, pe care nu le mai spun, că se face noapte până le termin.

Pe la ceasul la care umbrele se fac lungi cât niște prăjini, Lăbuș se opri din joc, își puse urechea din jos în sus, ca să fie amândouă la fel, și mârâi spre un aluniș de la marginea poienii. De acolo se auzea un fâsâit ciudat, ca și cum o sută de ceainice ar fi dat în clocot deodată.

Capitolul al treilea

cum a văzut Florinel marea bătălie a șerpilor, care, privită de sus, semăna cu o roată de car

Florinel îi porunci lui Lăbuș să păzească oile, se cățără pe o piatră mare, ca să vadă de sus, cum face orice general care se respectă, și se uită printre aluni. Și ce văzu? Să tot stai să numeri: trei sute treizeci și trei de șerpi, adunați într-o poiană cât o arie de treierat, toți cu capetele spre același punct din mijloc, ca spițele unei roți de car, încât, privită de sus, adunarea semăna cu o roată uitată acolo de un uriaș în trecere.

Și nu erau șerpi de un singur neam. Ca un cronicar corect, vi-i număr pe regimente: o sută unu șerpi de casă, cu două pete galbene la ceafă, ca doi nasturi de alamă; șaptezeci și șapte de șerpi de alun, cenușii și iuți; cincizeci și cinci de șerpi ai lui Esculap, lungi și subțiri, cățărători de copaci, care veniseră de sus, din crengi, căzând în poiană ca niște frânghii; patruzeci de șerpi de apă, uzi până la urechi, adică până unde ar fi avut urechi dacă ar fi avut; cincizeci și nouă de vipere, cu dunga în zigzag pe spate; și o viperă cu corn, o doamnă bătrână și mândră, cu un corn mic în vârful botului, care se purta ca și cum ar fi fost împărăteasa tuturor. Adunați-i voi, dacă nu mă credeți. Eu i-am adunat de trei ori și mi-a dat de fiecare dată trei sute treizeci și trei.

Mai era acolo și o năpârcă, dar ea nu se punea la socoteală, fiindcă năpârca, oricât s-ar strădui, nu e șarpe, ci o șopârlă care și-a pierdut picioarele pe drum. S-a văzut imediat: clipea. Iar șerpii, să știți, nu clipesc niciodată, fiindcă n-au pleoape. Așa că năpârca fu poftită politicos să stea pe margine și să țină locurile.

Și cum stăteau așa, cap la cap, începură să se bată. Nu cu săbii, că n-aveau mâini, ci cu fâsâituri, cu mușcături și cu stropi de venin, pe care și-i aruncau unul altuia în mijlocul roții, acolo unde se întâlneau toate capetele. Fâsâiau pe toate tonurile: fâs subțire, fâs gros, fâs cu fluierat, fâs cu șuierat, fâs de supărare, fâs de lăudăroșenie și un fâs lung, lung, lung, pe care-l scotea vipera cu corn, ca să arate că e cea mai bătrână.

Și din toți stropii aceia, adunați în mijlocul roții, se făcu o spumă. Întâi albă ca laptele, apoi gălbuie ca untul, apoi verde ca ochii unei pisici care a văzut un șoarece. Și se tot strânse, și se tot învârti, până se făcu o bilă rotundă și lucioasă, care, pe măsură ce se răcea seara, se întări ca o piatră. Iar bila aceea începu să strălucească. Nu tare, ci așa cum strălucește un tăciune sub cenușă, cum strălucește ochiul unei bufnițe sau — să zicem — o idee bună în capul unui copil.

Capitolul al patrulea

în care povestitorul, ca om învățat, arată ce au scris despre mărgeaua aceasta romanii, galii și bunicii și de ce toți au avut dreptate pe jumătate

Aici trebuie să mă opresc, fiindcă un povestitor care se respectă nu lasă să treacă o minune fără s-o explice cu citate. Să știți, deci, că bila aceea are un nume. Bătrânii noștri îi zic mărgeaua șerpilor, alții îi zic nestemata, și spun că se face din balele și din spuma șerpilor adunați laolaltă, că șerpii se bat pentru ea și că cel mai voinic o înghite.

Dar să nu credeți că numai la noi se știe asta. Acum aproape două mii de ani, un roman foarte învățat, pe nume Pliniu cel Bătrân, a scris o carte despre toate lucrurile din lume, de la elefanți la ridichi, în treizeci și șapte de volume. Iar în volumul al douăzeci și nouălea — vă rog să verificați — povestește că în țara galilor, adică a francezilor de mai demult, vara, nenumărați șerpi se încolăcesc laolaltă și din balele și spuma lor fac un fel de ou, pe care îl numesc anguinum. Mai scrie Pliniu că vracii galilor, druizii, ziceau că șerpii aruncă oul în sus, fâsâind, că trebuie prins într-o mantie înainte să atingă pământul și că, după aceea, omul trebuie să fugă călare cât îl țin picioarele calului, fiindcă șerpii îl urmăresc până la primul râu. Iar ca să vezi dacă oul e adevărat, druizii aveau o probă: oul plutea în râu împotriva curentului, chiar și îmbrăcat în aur.

Pliniu, care era om cu judecată, a adăugat că toate astea i se par cam scornite de vraci, ca să vândă ouă pe bani grei. Dar a mai adăugat, cinstit, că văzuse el însuși un asemenea ou, rotund și cam cât un măr de mărime potrivită. Ei bine, bila din poiana de lângă Crângu era exact cât un măr de mărime potrivită. Ceea ce dovedește, cu toată rigoarea științei, că Pliniu avea dreptate când a măsurat și n-avea dreptate când s-a îndoit. Sau invers. N-am hotărât încă.

Iar bătrânii noștri mai știu un lucru pe care Pliniu nu-l știa: că șarpele care înghite mărgeaua, dacă nu-l vede nici un om timp de șapte ani, se face balaur. Rețineți bine: dacă nu-l vede nici un om. O să aibă importanță.

Capitolul al cincilea

cum șarpele cel mai voinic a înghițit mărgeaua, cum i-au crescut aripi și de ce n-a ieșit din el un balaur, ci numai un balaurel

Lupta ținu până aproape de asfințit. Șerpii obosiră unul câte unul: întâi șerpii de apă, care se uscaseră și nu mai aveau chef; apoi șerpii de casă, care își aduseră aminte că au treabă acasă; apoi cei de alun; apoi cei ai lui Esculap, care se urcară înapoi în copaci să se odihnească; apoi viperele, una câte una; și, la urmă de tot, doamna cu corn, care declară că ea s-a retras de bunăvoie și că oricum nu-i plăcea mărgeaua, că era prea verde.

Rămase unul singur. Un șarpe negru-verzui, lung cât două bâte de alun și încă jumătate, cu ochii aurii, pe care ceilalți îl numeau, cu respect și puțină invidie, Voinicul. Voinicul se uită în stânga, se uită în dreapta, văzu că nu-l mai oprește nimeni și, dintr-o singură înghițitură — hap! —, înghiți mărgeaua.

Ce urmă, copii, nu s-a mai văzut de la facerea lumii până la Florinel și nici de la Florinel încoace. Întâi Voinicul sughiță. Apoi sughiță din nou, și de data asta îi ieși pe nări un fum verde. Apoi strănută de nouăsprezece ori la rând, și la fiecare strănut îi sărea din coadă câte o scânteie. Apoi, pe spinare, îi crescură două umflături, iar din umflături ieșiră două aripi mici, subțiri ca mătasea, verzi-aurii, care se desfăcură cu un pocnet ca de umbrelă. Iar vârful cozii i se aprinse, nu cu flacără, ci cu o lumină caldă, portocalie, ca un cărbune în vatră. Și cu aripile acelea, și cu coada aceea, Voinicul se ridică de la pământ și rămase atârnat în aer, bătând din aripi ca un bondar mare.

Numai că nu se făcu balaur mare, cu șapte capete și cu solzi cât tigăile, cum scrie în cărți. Se făcu un balaur mic, cât un motan bine hrănit. Un balaurel. Iar motivul, oricât ar fi de ciudat, e cel pe care vi l-am spus: după legea bătrână, pe șarpele cu mărgeaua nu trebuia să-l vadă nici un om timp de șapte ani. Or, Voinicul fusese văzut chiar în clipa aceea, de sus, de pe piatră, de un băiat de nouă ani și trei sferturi, cu gura căscată cât o poartă. Și fiindcă magia nu se poate face până la capăt când te vede cineva, s-a oprit la jumătate. Asta e explicația științifică. Am verificat-o cu trei babe și un pădurar.

Florinel nu se pierdu cu firea. Adică se pierdu puțin, cam cât să-i scape un „mamă!” printre dinți, dar și-o găsi repede la loc, cum găsești o nucă în buzunar. Balaurelul se uită o clipă spre el, cu ochii lui aurii, strănută a douăzecea oară, de data asta mai mic, și își luă zborul spre pădurea de la miazănoapte, unde codrul e des și copacii sunt bătrâni.

Capitolul al șaselea

cum l-a urmărit Florinel pe balaurel prin aluniș, prin porumbiște și peste pârâu, luminându-se după coada lui ca după un felinar

Acum, orice copil cu mintea întreagă s-ar fi dus acasă să-i povestească bunicii. Florinel avea mintea întreagă, dar mai avea și o curiozitate cât un car cu fân. Așa că făcu întâi lucrul cel mai ager din toată povestea, pe care vă rog să-l țineți minte: nu fugi după minune cu oile după el. Îi puse lui Lăbuș mâna pe cap, se uită în ochii lui și îi zise: „Lăbuș, ești câine mare de-acum. Duci oile acasă, pe drumul cel mare, la bunicul. Toate douăsprezece. Numără-le pe drum.” Lăbuș nu știa să numere, dar știa ce e o poruncă dată pe un ton serios, așa că porni cu turma spre sat, lătrând din când în când, ca să se țină socoteala.

Apoi Florinel porni după balaurel. Nu-i fu greu să-l urmărească, căci soarele apusese, cerul se făcuse vânăt ca o prună de Vâlcea, iar coada balaurelului lumina în amurg ca un felinar. Florinel trecu prin aluniș; se agăță cu pantalonii de un porumbar și lăsă acolo o bucată de pantalon, care se vede și azi, pentru cine are ochi buni; trecu printr-o porumbiște, unde călcă doi știuleți și își ceru iertare de la ei; sări pârâul pe pietre, pe una, pe două, pe trei, iar pe a patra nu, fiindcă a patra era o broască; urcă un deal, coborî o vale, mai urcă un deal, pentru că așa sunt făcute dealurile Scundului, ca niște valuri de mămăligă întoarsă.

Și tot drumul își puse întrebări, cum îi șade bine unui băiat căruia i se zice cel Ager: Ce mănâncă un balaurel? Unde doarme? Știe să vorbească? Dacă știe, în ce limbă? Și dacă îi scapă un strănut în fân, se aprinde fânul? Și dacă se aprinde, ce zice bunica?

Capitolul al șaptelea

despre pluta cea bătrână și scorburoasă, despre albinele din ea și despre pofta nemăsurată a balaurelului

Balaurelul coborî în mijlocul pădurii, la o plută bătrână — căci pe la noi, prin Oltenia, plopului alb i se zice plută —, atât de bătrână încât nimeni nu mai știa câți ani are. Unii ziceau o sută, alții trei sute, iar bufnița care locuia în ea nu zicea nimic, fiindcă era supărată pe toată lumea de pe vremea când îi luase un cuc cuibul. Pluta avea scorburi de toate mărimile: scorburi cât un pumn, scorburi cât o căciulă, scorburi cât fereastra de la casa bunicului, iar jos, la rădăcină, o scorbură cât ușa cotețului de găini.

Și în scorbura din mijloc era un stup de albine sălbatice. Din el, Moș Ilie mai lua, o dată pe an, cu afumătorul și cu grijă, doi faguri, și numai doi, fiindcă zicea el: „Albina îți dă, dacă nu-i iei tot.”

Balaurelul se așeză mulțumit într-o scorbură de lângă stup, își strânse aripile, își făcu coada colac și, cu ochii la faguri, începu să-și facă socoteala cu voce tare — căci da, copii, balaurelul știa să vorbească, deși cu un fâsâit la fiecare „s”:

„Sssă vedem. Mâine dimineață: miere de ssalcâm. La prânz: miere de tei. Ssseara: miere de floarea-sssoarelui, cu fagure cu tot. Poimâine: tot ssstupul, cu ssceară, cu polen, cu lăptișsor de matcă și cu bâzâitul albinelor pe post de muzică de masă. Iar la iarnă… la iarnă mă mut la știubeiele bătrânului de la Ssscundu, că am auzit că are șaptesprezece.”

Când auzi Florinel, ascuns după un fag, că balaurelul vrea să mănânce tot stupul, și mai ales când auzi de cele șaptesprezece știubeie ale bunicului, i se urcă sângele în obraji. Nu de frică, ci de supărare. „Ba nu, domnule”, își zise el. „Mierea e a albinelor întâi, a bunicului al doilea și a nimănui al treilea. Și nimeni nu ia tot.”

Capitolul al optulea

cum a pus Florinel la cale fumul cel mare, după învățătura lui Moș Ilie, și cum a aflat pe pielea lui că focul e slugă bună, dar stăpân rău

Aici, dragi ascultători, începe partea cu istețimea. Fiindcă un băiat de nouă ani și trei sferturi nu poate bate un balaurel cu pumnul, oricât de supărat ar fi. Dar poate să se gândească. Și Florinel se gândi. Se gândi cât ai număra până la trei sute treizeci și trei, adică exact câți șerpi fuseseră în poiană.

Își aminti de afumătorul bunicului: o cutie de tablă cu burduf, în care Moș Ilie ardea mocnit cârpe și putregai, ca să iasă fum mult și foc deloc. „Albinele, când simt fum”, îi spusese bunicul, „se liniștesc și se apucă să mănânce miere, că se gândesc să-și facă merinde de drum. Iar dihăniile care nu-s albine fug de fum mâncând pământul.” Ergo, cum ar zice un învățat în latinește — adică „deci”, cum zice toată lumea —, fumul ar liniști albinele și l-ar alunga pe balaurel. Un fum. Nu un foc.

Așa că Florinel adună de pe o costișă cosită niște grămăjoare de fân uscat și îndesă cu ele scorbura de la baza plutei, cea cât ușa cotețului. Apoi, fiindcă știa de la bunicul că focul mare face fum puțin, iar focul înăbușit face fum mult, strânse de lângă pârâu o mână mare de frunze ude și le puse peste fân. Apoi scoase amnarul — „numai la mare nevoie și numai cu mintea la tine” — și, cric-cric, scăpără o scânteie în fân.

Fânul mocni, frunzele ude fâsâiră ca niște șerpi mici, și în curând pluta cea bătrână începu să fumege prin toate scorburile deodată, ca o sobă cu douăzeci de hornuri. Fum ieși pe scorbura cât pumnul, fum ieși pe scorbura cât căciula, fum ieși pe scorbura cât fereastra și fum ieși chiar și pe o scorbură pe care nici bufnița nu știa că o are. Bufnița zbură afară, tușind și bombănind: „Hu-hu, adică huliganule, hu-hu!” Albinele se strânseră cuminți pe faguri, cu burțile pline de miere, bâzâind liniștit, cum zisese bunicul. Iar balaurelul strănută. Și iar strănută. Și strănută a treia oară, atât de tare încât scorbura îl scuipă afară ca pe un sâmbure de cireașă.

Numai că, vedeți voi, fumul are un frate rău, pe care-l cheamă Scânteia. Și cu atâtea strănuturi de balaurel și cu atâta fân mocnit, din scorburi începură să zboare scântei, scântei mici și roșii, care se învârteau în aer ca niște muște de foc. Noaptea se lăsase de tot, iar printre scântei, prin fum și prin întuneric, Florinel nu mai văzu încotro fugise balaurelul. Nici nu mai avu timp să se uite. Fiindcă una dintre scântei ateriză pe o frunză uscată. Și frunza începu să fumege.

Atunci Florinel își aminti de vorba bunicii, pe care o auzea de nouăsprezece ori pe zi: focul e slugă bună, dar stăpân rău. Și înțelese deodată, cu tot trupul, ce înseamnă: sluga se făcea stăpân chiar sub ochii lui. Nu se pierdu cu firea — asta e partea cu curajul — și nici nu fugi — asta e partea cu curajul cel mare. Își goli plosca de apă peste frunză și peste fânul din scorbură. Apoi, cu bâta de alun, cu mâinile și cu tălpile, trase pământ reavăn de sub frunze și acoperi tot ce fumega, cum îl învățase bunicul la focul de la stână: „Focul se stinge cu apă și cu pământ, iar de lângă el nu pleci până nu se răcește cenușa de tot.” Călcă scânteile una câte una, cu opincile, ca într-o horă foarte ciudată, și stătu acolo, cu fața plină de funingine și cu inima bătându-i ca o toacă, până nu mai fumegă nimic, nici cât un fir de pai.

Capitolul al nouălea

cum l-au certat pe Florinel cele patru glasuri din cele patru zări și ce le-a răspuns el, cu spatele drept

Și atunci se auzi. Întâi de la miazănoapte, dinspre munți, apoi de la răsărit, apoi de la apus, apoi de la miazăzi, un țipăt lung, ca un vaier, care se rostogoli peste dealuri și îl înconjură pe Florinel din patru părți deodată. Și țipătul avea cuvinte. Îl certa.

— Cine face fum în pădurea noastră? tună glasul de la miazănoapte, care mirosea a brad și a zăpadă. Era Munteanul, vântul care coboară de pe munți.

— Cine aruncă scântei în văzduhul nostru? șuieră glasul de la răsărit, atât de rece că îți înghețau urechile. Era Crivățul.

— Cine strică somnul copacilor bătrâni? scrâșni glasul de la apus, uscat și plin de praf. Era Austrul.

— Și cine ne alungă musafirii? plescăi glasul de la miazăzi, umed și mirosind a baltă și a broaște. Era Băltărețul, vântul de ploaie care vine dinspre Dunăre.

— Să știi, băiete, zise Munteanul, că noi, vânturile, suntem cei care duc scânteile. Dacă am fi suflat în seara asta, o scânteie de-a ta ar fi ajuns până la Crângu, de la Crângu până la Scundu și de acolo până în Olt. Pădurea asta e mai bătrână decât bunicul bunicului tău. Și tu erai cât pe ce s-o dai pe mâna unei slugi care se face stăpân.

Lui Florinel i se înmuiară genunchii ca mămăliga caldă. Dar își aduse aminte că are două arme și că nu le folosise încă pe amândouă. Își îndreptă spatele, își sprijini bâta de alun în pământ, cum face un ciobănaș care vorbește cu primarul, și răspunse tare, ca să-l audă toate patru:

— Aveți dreptate, și îmi pare rău. Fumul era pentru albine, cum face bunicul cu afumătorul, dar scânteile n-au ascultat de mine. Le-am stins pe toate, cu apă și cu pământ, și am stat până s-a răcit cenușa. N-o să mai fac foc în pădure cât oi trăi. Dar să știți și voi: balaurelul vostru voia să mănânce tot stupul, cu faguri cu tot, și apoi toate cele șaptesprezece știubeie ale bunicului. Iar mierea e a albinelor întâi, a celui care are grijă de ele al doilea și nu e a celui care vine s-o ia pe toată.

Vânturile tăcură. Apoi se sfătuiră, cu un vâjâit încurcat, cum se sfătuiesc vânturile, adică toate deodată.

Capitolul al zecelea

despre cele patru ghicitori ale celor patru vânturi, pe care vă rog să le ghiciți înainte să citiți răspunsul

— Băiete, zise la urmă Munteanul, care era cel mai bătrân, ai recunoscut ce-ai stricat și ai reparat cât ai putut. Asta e curaj. Acum vrem să vedem dacă ai și minte, că doar ți se zice cel Ager. Fiecare dintre noi îți dă câte o ghicitoare. Dacă le ghicești pe toate patru, facem pace și ne dăm cuvântul. Dacă nu, te suflăm frumușel până acasă, cu tot cu opinci, și nu mai auzi de balaurel cât trăiești.

— Primesc, zise Florinel. Și, între noi fie vorba, ce altceva era să zică?

Crivățul se umflă în obraji, de-i clănțăniră țurțurii din mustăți: „Aleargă fără picioare, urlă fără gură, îndoaie copacii fără mâini, și nimeni nu i-a văzut vreodată fața.”

— E ușoară, domnule Crivăț, zise Florinel. E vântul. Adică dumneata. Numai că eu, dacă-mi dai voie, îți văd fața chiar acum: e roșie de frig și are țurțuri în mustăți. Iar Crivățul râse, pentru prima oară în trei sute de ani, și din râsul lui se făcu un vârtej de frunze.

Austrul își scutură praful din sprâncene: „Crește cu cât îi dai mai mult de mâncare și moare când îi dai să bea.”

Florinel se gândi numai cât să-și șteargă funinginea de pe nas. „E focul. Mănâncă fân, frunze și lemne, și crește, iar dacă îi dai apă din ploscă, moare. Am învățat asta acum o jumătate de ceas.” — „Bine că știi”, zise Austrul. „Și bine că ai învățat-o ieftin.”

Băltărețul picură puțin de emoție: „O fac o mie de surori din o mie de flori; n-are sâmbure, n-are rădăcină, n-are coajă, și o poftesc deopotrivă împărații și balaurii.” — „Mierea!”, strigă Florinel, și chiar îi lăsă gura apă. — „Și balaurii”, zise Băltărețul. „Ai auzit bine. Ține minte.”

Munteanul tăcu mult, cum tac munții, și abia apoi întrebă: „Ce poți să dai cuiva și, după ce i-ai dat, tot la tine rămâne?”

Florinel se gândi mai mult ca la toate celelalte la un loc. Un zâmbet? Rămâne și la tine, dar îl poți lua înapoi când te superi. O poveste? O spui și tot o știi, dar asta ar fi fost prea ușor pentru un munte. Un cântec? La fel. Un guturai? Ăla rămâne la amândoi, dar nu-l vrea nimeni. Și deodată știu: „Cuvântul. Când îți dai cuvântul, i-l dai celuilalt, dar tot tu trebuie să-l porți și să-l ții.” — „Atunci dă-ți-l”, zise Munteanul.

— Îmi dau cuvântul, zise Florinel, că n-o să mai fac foc în pădure niciodată. Și încă ceva: în fiecare an, de Ziua Crucii, eu și bunicul o să lăsăm un fagure pe piatra de lângă plută, pentru balaurel. Unul. Nu tot stupul. Dar cer și eu cuvântul lui: să nu se mai atingă de stup și de știubeiele bunicului, iar pentru că tot are coada ca un felinar, să ne lumineze drumul oilor când se lasă ceața pe dealuri.

Vânturile duseră vorba peste dealuri, până unde se ascunsese balaurelul. Se făcu o liniște lungă, de se auzeau albinele numărându-și fagurii. Apoi, de pe vârful dealului de la miazănoapte, clipiră trei lumini mici, portocalii, una după alta: da, da, da. Iar vântul aduse după ele un fâsâit subțire, care, în limba balaurelilor, înseamnă „sigur”, dar cu mai multe s-uri decât e nevoie.

Vânturile îi suflară apoi frumos în spate, tot drumul până acasă, ca să nu-l prindă noaptea pe dealuri. Și numai unul dintre ele, Băltărețul, se abătu o clipă din drum și lăsă o ploiță măruntă peste pluta cea bătrână. „Ca să fim siguri, băiete”, zise el. „Ca să fim siguri.”

Capitolul al unsprezecelea și cel din urmă

cum a ajuns Florinel acasă, ce a zis bunica, ce a zis bunicul și ce a rămas de atunci pe dealurile Scundului, pentru cine are ochi să vadă

Acasă, pe prispa albastră, îl aștepta toată lumea: Moș Ilie cu felinarul, Baba Ana cu făcălețul, pentru orice eventualitate, și Lăbuș cu toate cele douăsprezece oi numărate. De fapt, erau treisprezece, fiindcă se luase după turmă și capra vecinului, dar aia e altă poveste.

Baba Ana îl certă întâi, apoi îl strânse în brațe, apoi îl certă iar, apoi îi dădu o turtă, cum fac bunicile de când e lumea. Iar Florinel le povesti tot, de la roata șerpilor până la ghicitori, și nu uită nici partea cu scânteile, deși i-ar fi fost mai ușor s-o sară.

Moș Ilie ascultă până la capăt, cu felinarul în mână, apoi zise: „Ai greșit cu focul, Florinele, și bine că ai știut s-o spui. Să recunoști ce-ai stricat e curajul cel mai greu, mai greu decât să te uiți la trei sute treizeci și trei de șerpi. Și ai fost ager: ai trimis oile acasă, ai știut ce face fumul, ai stins ce-ai aprins și ți-ai dat un cuvânt pe care-l poți ține. Mâine mergem la plută. Tu duci fagurele, eu duc apa. Să vedem dacă pădurea e bine.” Și pădurea era bine.

De atunci, pe dealurile Scundului s-au petrecut trei lucruri, pe care le poate vedea oricine are ochi și răbdare. Întâi: pluta cea bătrână are și azi, la rădăcină, o scorbură neagră de funingine, pe care bufnița o arată musafirilor ca pe o poveste de familie. Al doilea: în fiecare an, de Ziua Crucii, pe piatra de lângă plută se găsește dimineața un fagure mâncat frumos, cu grijă, până la ultima picătură, iar lângă el, o urmă mică, arsă, cât o unghie, ca o semnătură. Al treilea: în nopțile de vară, pe la Sânziene, pădurea de la miazănoapte se umple de lumini mici, verzui, care zboară încet printre copaci. Învățații le zic licurici și spun că sunt niște gândăcei care se luminează ca să se găsească unul pe altul. Bunica mea le zicea altfel: zicea că sunt scânteile din coada balaurelului, care, după ce și-a dat cuvântul, a învățat să aprindă lumini care nu ard nimic.

Cât despre Florinel, a crescut mare, a ajuns cel mai vestit stupar de la Scundu până la Olt și n-a mai aprins foc în pădure niciodată, nici măcar unul mic, nici măcar pentru castane. Povestea asta a spus-o nepoților lui, care au spus-o nepoților lor, și tot așa, din prispă în prispă, până la bunicii mei, care mi-au spus-o mie. Iar eu v-am spus-o vouă, cu câteva liste în plus, că așa mi-e felul.

Și-am încălecat pe-o șa, pe-o albină și pe-un fagure, și v-am spus povestea așa. Iar cine nu crede să meargă în iunie, după ce se lasă întunericul, pe dealurile dinspre Crângu, și să numere luminile. Eu am ajuns la o mie trei sute douăzeci și una, apoi m-a luat somnul.

Întrebări pentru după poveste

1. Găsește trei momente în care Florinel a fost ager. Indiciu: unul are legătură cu Lăbuș, unul cu frunzele ude și unul cu un cuvânt.
2. Florinel a fost curajos când a urmărit balaurelul. Bunicul spune însă că a fost și mai curajos altundeva. Unde și de ce?
3. Ce ai fi făcut tu ca să aperi stupul fără nici un fel de foc? Inventează trei planuri.
4. Născocește a cincea ghicitoare, pentru un vânt care lipsește din poveste: vârtejul.